Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘bastovoi’

   179247_1703281516004_4304116_n      Traim si inca existam pentru ca sa ne Mantuim

Avem curajul s-o facem? Avem dispozitia, oricum ar sta lucrurile, cu experienta noastra, sa credem asa cum zice Domnul? Putem sa credem ca noi n-am privit corect lucrurile si de aceea n-am simtit ceea ce trebuia? Dar, iata, toti avem prilejul acesta, pe care nu l-am avut pana in acest moment, sa credem si sa primim ceea ce ne spune Domnul si sa ne lasam in mainile Lui.
Subliniez inca o data, ca de vreme ce in acest moment suntem vii, avem inca ochii deschisi, existam si n-am plecat inca in lumea cealalta, putem usor sa spunem ca acum ne-am intalnit cu Domnul, acum L-am auzit. Si oricare ar fi trecutul nostru, putem sa ne incredintam Aceluia. Domnul nu vede trecutul, ci intrucat ne-a lasat sa traim pana in acest moment, priveste la ce vom face de acum inainte. Si mai ales faptul ca traim inca si existam, inseamna ca este inca timp ca sa ne mantuim. Altfel n-am fi avut nici un motiv sa existam. Prin urmare, Domnul ne da posibilitatea sa ne mantuim.
Aceasta, dintr-un punct de vedere, inseamna urmatoarele: am pacatuit desi nu se cadea, de vreme ce ne-am botezat. Biserica, insa, lucreaza pentru fiecare pocainta chiar pana in ultimul ceas al vietii. Astfel, cand „nepasarea este infricosatoare, cainta este mare. „( Stih din Troparul Laudelor Utreniei din Joia Mare)
Domnul va primi degraba pocainta noastra si de dragul acesteia ne va ierta, ne va vindeca, ne va curata, ne va face asa cum n-am fost niciodata. Sa avem aceasta certitudine!
Indata ce sufletul nostru va primi vestea, va crede astfel si va raspunde pe masura, va simti inauntrul lui odihna pacea. Si inainteaza, am zice, din odihna in odihna si este pregatit pentru intrarea definitiva in Imparatia lui Dumnezeu.

Daca nu avem odihna inlauntrul nostru,
ceva nu merge bine.
Nu vom gasi, insa, limanul,
daca nu ne vom smeri.
Nu este vorba sa ne indreptam noi insine,
Domnul o va face,
dar asteapta sa vedem pacatul
care impiedica venirea Harului.    

 (pag.313)

din : TAINA SUFERINTEIArhim. Simeon Kraiopoulos, Buc. Ed. Bizantina, 2007

SMERENIA =  GANDUL BUN

 Sa ne straduim SA AVEM GANDUL CEL BUN, asa cum ne invata Parintele Savatie Bastovoi aici:

GANDITI FRUMOS ! spunea si mai spune Parintele Teofil Paraianu, de acolo, de langa Dumnezeu.

Read Full Post »

” Cand cineva cu faptele sale pacatoase, cade din dragostea Tatalui sau, da de dreptatea Lui, care ca pe un rob il va readuce la cale cu sila. Ii da si timp, doar va simti trebuinta sa se intoarca de buna voie; daca insa nu baga de seama, ii ia si timpul, si cade fara de veste, urmarit de dreptate.

O mare putere de refacere asupra celor cazuti din dragostea lui Dumnezeu o au dreptii, care stau inaintea Stapanului vietii, pentru fratii lor. Ei fac cumpana intre Dumnezeu si oameni: de la oameni dobandind pocainta si de la Dumnezeu milostivirea.  Cand lipsesc dreptii dintre oameni, iubirea nu se poate implinii, ci trebuie sa se implineasca dreptatea.

Chemarea aceasta de mijlocitor intre Dumnezeu si oameni au avut-o multi, dar mai cu seama Iisus, si de la El toti iconomii tainelor, Apostolii si urmasii lor legiuiti. Preotii reactualizeaza prin jertfa cea fara de sange, prin Sfanta Impartasanie, permanenta acestei mijlociri. De aceea preotul – care se intelege ca trebuie sa fie un drept – e numit chiar mai mult decat atat: el e Ingerul Domnului Savaot (Maleahi 2,7) (Savaot e tot Iisus). „Ingerii Bisericii” din Apocalipsa erau sapte episcopi, care  au luat indreptare pentru oarecare nebagari de seama.

Preotii au grija de-a indupleca pe oameni in vremea randuita intoarcerii, ca sa nu cada din milostivire sub streivirea dreptatii. Lor li s-a dat marele dar sa ierte in numele lui Dumnezeu. Mare, covarsitor de mare dar. Oare de ce nu-l pricep oamenii, ca nu toti sunt asa de slabi la minte si nici fumul mandriei nu-i ceva asa de tare, ca sa-l poata tine pana la sfarsit?

A osandi pe preoti e lucrul cel mai usor si cel mai fara rost. De ce nu se fac preoti desteptii acestia care rad pe de laturi sau chiar din locuri de frunte? De ce nu-si dau copiii la invatatura sfintei cunostinte de Dumnezeu, daca intr-adevar sunt partinitorii Lui? Ori e tocmai intors, vazand in preoti slabiciunile firii, ei – „cei fara slabiciuni” – iau prilej sa rada de Dumnezeu. Sunt oameni care cred ca asta-i destaptaciune.

Sa fim drepti: slujba preotilor e sfanta, darul lor  e de la Dumnezeu, e stiut. Dar firea lor pamanteasca? – da, neavand cum sa vina altfel decat plamadindu-se prin nastere din trupuri pamantesti, in care misuna pornirile faradelegilor ca serpii, si rod inclinarille patimilor ca viermii. Sigur ca ei vor fi covarsiti de mostenirea aceasta si nu-si vor putea indeplini fara umbra, trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le va fi invaluita, vor sovai in hotarari (Isaia 28,7), biruindu-se de lume, in loc ca ei sa biruie lumea. Sigur ca acestia prin viata lor, nu vor lasa poporul sa creada, si asa se vor salbaticii oile asupra pastorului si vor face bucurie lupilor. In jurul lor se va intarii intunericul a toata nestiinta si va incepe foametea, nu de paine ci de Cuvantul lui Dumnezeu, painea cea din Cer. Sarea pamantului o vor calca oamenii in picioare, si asa vine ca: „si preotului i se va intampla ca si poporului” (Isaia 24,2)

Dar de toata starea aceasta rea a lucrurilor are sa dea seama si poporul, caci toata decaderea e de la parinti incepatura. ” (pag.247)

fragment din: FERICIREA DE A CUNOASTE CALEADin invataturile Parintelui Arsenie Boca. Ed. Credinta stramoseasca

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI

Read Full Post »

„Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele. (Gal.5,24)

Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si poftele. Care este crucea acasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi;daca inca o va infrange atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Si fiindca aceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros. Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere. Care patima nu este durereoasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa manaci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima – ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane – ne pricinuieste fiecare suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit, sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele. Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Doar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlautrul tau, tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor. Daca te supara de pilda cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa patima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna:”Mori pe crucea patimilor tale! Rupe aceasta cruce, construieste-ti o alta: crucea luptei cu ele. Si-ti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire!” Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei si alegerea ar trebui sa fie usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna.
Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza.Face de cateva ori asa si rezultatul este acelasi. Suferim de o inexpliabila vlaguire a puterii morale! In ca constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat oare, ca satisfacerea patimii aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul. Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim.
Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandriei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala. Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o inima de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase. Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va invata totul.”

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

Despre purtarea Crucii

Fragment din „Viata launtrica” a Sfantului Teofan Zavoratul, Ed.Sophia,2000

Parintele Paisie Olaru ne invata cum sa alungam mandria, atunci cand facem milostenie:

„Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată!
De-i poți ajuta, ajută-i! Și chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei! Iar dacă ai, dă! Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul! Fă tot ce poți! Nu-i da prea mult ca să nu-ți pară rău! Dar să nu-i judeci niciodată!

Și dacă dai, să fugi cât poți de mândrie! Să zici în gândul tău: „Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei! Ei, parcă cine știe ce am făcut! Au fost sfinți care-și dădeau și hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut ?!”

sursa

Read Full Post »

Sfânta Evanghelie după Ioan

Capitolul 15

13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.
14. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.
15. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.

Pr. Ieromonah Savatie Bastovoi – Despre Prietenie

Read Full Post »

In pustia Egiptului se nevoiau doi calugari,care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata unul dintre ei a zis:”Frate, hai sa ne certam si noi macar o data asa cum se cearta toata lumea”. Dar cum?-a intrebat celalalt. „Uite punem o caramida in mijloc si eu zic ca e a mea , iar tu zici ca e a ta”. Bine , a zis fratele. Si au inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar de indata ce al doilea a zis „e a mea!”, primul a zis: Bine, atunci daca e a ta ia-o.
Si asa n-au mai reusit cei doi frati sa se certe .

***

Vedeti pe Sfantul Arhidiacon Stefan? Daca nu se ruga pentru fratii lui, care il ucideau cu pietre, ca sa-i ierte Dumnezeu, nu vedea cerurile deschise! Asadar si noi sa ne rugam nu numai pentru bunii nostrii frati si prieteni care ne iubesc, ci si pentru cei care nu ne iubesc, ca sa dovedim ca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si sa vedem usa Raiului deschisa pentru noi. (spunea Parintele Paisie ) SURSA

***

„Intr-una din zile, la un control, un temnicer zelos a confiscat puiul de perna pe care se rezema Valeriu. Un alt militian, mai omenos, a ridicat perna dintre obiectele confiscate si i-a aruncat-o discret inapoi. Pentru o clipa intre cele doua suflete a durat o scena de puternica vibrare sufleteasca.
Dupa terminarea perchezitiei, Valeriu a socotit ca e bine sa daruiasca aceasta pernita lui Traian, care era anchilozat si avea escare. Traian nu a vrut s-o primeasca si a daruit-o lui Gheorghe. Acesta a dat-o la un altul, pana ce perna s-a inapoiat la Valeriu, daruita de cineva care nu stia de unde pornise si nici cum ajunsese acolo. In aceasta situatie el a primit-o ca pe un semn ca i-a fost daruita de Dumnezeu.” (pag.144)

VALERIU GAFENCU – Sfantul Inchisorilor

Sfânta Evanghelie după Matei

Capitolul 5

43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”.
44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Sfanta Evanghelie dupa Ioan

Capitolul 13

34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de proprii copii.
Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinuri in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb: „Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca este un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si tu o inima de fier? Dar in rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie si de iubirea lui Hristos, care are grija de toti. Cine nu iubeste pe vrajmasi n-are in el harul lui Dumnezeu.Daca vom iubi pe vrajmasi, atunci mandria nu va avea loc in suflet, caci in iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra Sfantul Siluan Athonitul (fragment din: Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei)

Read Full Post »