Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2011

” ” Tot trupul ca iarba si toata slava omului ca floarea ierbii„, zice Sf. Prooroc Isaia. In cartea Sf. Ioan Scararul, care zice Scara, la treapta sapte aflam urmatoarea povestire:

Era in Horeb, la muntele Sinai, un monah trandav si nepasator, cu numele Isihie. Acesta s-a imbolnavit o data greu si a fost rapit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a ramas mort in toata regula. Dupa aceea si-a revenit in fire, a inviat. Cum s-a trezit, a strigat ca sa iasa afara toti care se aflau langa dansul. A zidit indata usa chiliei cu bolovani si cu var si a ramas inchis 12 ani de zile. In vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni nici un cuvant si totdeauna plangea si se tanguia, cugetand la cele ce vazuse pe lumea cealalta.

Cand au inteles parintii din manastire ca i se apropie sfarsitul, au stricat zidirea usii si mergand la dansul inauntru, il rugau ca sa le spuna un cuvant de folos. El insa n-a vorbit cu ei nimic, decat numai acestea: „Cine se gandeste la moarte si la raspunsul ce va da la Judecata cea infricosata a Domnului, acela nu este cu putinta ca sa pacatuiasca niciodata!” Si zicand acestea, a adormit cu pace. Acestea le povesteste Sf. Ioan Scararul, care a fost de fata in chilia fericitului monah.

…..

Stramosii romanilor, adica Dacii, erau inchinatori de idoli, dar credeau in nemurirea sufletului si in viata viitoare. Cand se nastea un prunc din neamul lor, atunci se adunau megiesii si rudeniile, facand tanguire cu lacrimi si cu bocete, pentru cel nou nascut. Se tanguiau ca si la mort pentru nasterea pruncului, iar daca murea cineva, atunci praznuiau cu multa veselie, cum fac azi la nunta si la cumetrii. Si aceasta o faceau socotind ca cel care se naste intra in Valea Plangerii, asa numeau ei viata aceasta plina de necazuri, iar pentru cei care mureau, erau de parere ca s-au terminat chinurile si merg la fericire. Pentru aceasta erau cei mai vestiti razboinici, caci nu se temeau de moarte si multa vreme n-a putut sa-i biruiasca Imparatia Romei.

Pomenirea mortii este mai de nevoie pentru noi, calugarii, caci dupa fagaduinta noastra trebuie sa primim moartea in toate zilele pentru Dumnezeu. Gasim la Pateric pe un cuvios care zicea: „Cand lucrez, de cate ori pogor andreaua – mai inainte de a o ridica – ma pogor cu mintea la mormant.” Tot sfantul acesta mai zicea ca: „Omul care are moartea inaintea ochilor , in tot ceasul biruie imputinarea de suflet!

Dupa cuvantul Sfintilor Parinti, calugarul este sufletul cel cu durere intru neincetata aducere aminte de moarte. Iar Sf. Vasile cel Mare striga catre noi, zicand: „Priviti ca intr-o oglinda cele ceresti totdeauna. Calatorie este viata aceasta, calatoriti drept aceea cu placere de Dumnezeu. Nu slabiti pe cale, nu va imputinati, nu pregetati, nu va muiati. Stramta si necajita este calea, dar la rasfatat loc duce: acolo unde nu este nici scarba, nici mahnire, nici intristare, acolo unde este de-a pururea bucurie si veselie.

Dar toata uneltirea vrajmasului, cu desertaciunile lumesti si cu naravurile trupului celui mofturos, toti impreuna fac tovarasie ca sa ne departeze de la aducerea aminte de moarte si de viata viitoare. Toti ne soptesc mereu ca si oarecand lui Adam si Eva, ca nu vom muri. Jucariile lumii de azi izgonesc din minte pomenirea mortii, dar impreuna cu ea izgonesc si frica lui Dumnezeu din inima. Mintea omului se inmulteste , iar dragostea se raceste. ” (pag. 444 – 447)

din: SFANTUL IOAN IACOB ROMANUL HOZEVITUL – HRANA DUHOVNICEASCA Ed. LUMINA DIN LUMINA, Buc. 2004

Anunțuri

Read Full Post »