Tot trupul ca iarba si toata slava omului ca floarea ierbii

” ” Tot trupul ca iarba si toata slava omului ca floarea ierbii“, zice Sf. Prooroc Isaia. In cartea Sf. Ioan Scararul, care zice Scara, la treapta sapte aflam urmatoarea povestire:

Era in Horeb, la muntele Sinai, un monah trandav si nepasator, cu numele Isihie. Acesta s-a imbolnavit o data greu si a fost rapit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a ramas mort in toata regula. Dupa aceea si-a revenit in fire, a inviat. Cum s-a trezit, a strigat ca sa iasa afara toti care se aflau langa dansul. A zidit indata usa chiliei cu bolovani si cu var si a ramas inchis 12 ani de zile. In vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni nici un cuvant si totdeauna plangea si se tanguia, cugetand la cele ce vazuse pe lumea cealalta.

Cand au inteles parintii din manastire ca i se apropie sfarsitul, au stricat zidirea usii si mergand la dansul inauntru, il rugau ca sa le spuna un cuvant de folos. El insa n-a vorbit cu ei nimic, decat numai acestea: “Cine se gandeste la moarte si la raspunsul ce va da la Judecata cea infricosata a Domnului, acela nu este cu putinta ca sa pacatuiasca niciodata!” Si zicand acestea, a adormit cu pace. Acestea le povesteste Sf. Ioan Scararul, care a fost de fata in chilia fericitului monah.

…..

Stramosii romanilor, adica Dacii, erau inchinatori de idoli, dar credeau in nemurirea sufletului si in viata viitoare. Cand se nastea un prunc din neamul lor, atunci se adunau megiesii si rudeniile, facand tanguire cu lacrimi si cu bocete, pentru cel nou nascut. Se tanguiau ca si la mort pentru nasterea pruncului, iar daca murea cineva, atunci praznuiau cu multa veselie, cum fac azi la nunta si la cumetrii. Si aceasta o faceau socotind ca cel care se naste intra in Valea Plangerii, asa numeau ei viata aceasta plina de necazuri, iar pentru cei care mureau, erau de parere ca s-au terminat chinurile si merg la fericire. Pentru aceasta erau cei mai vestiti razboinici, caci nu se temeau de moarte si multa vreme n-a putut sa-i biruiasca Imparatia Romei.

Pomenirea mortii este mai de nevoie pentru noi, calugarii, caci dupa fagaduinta noastra trebuie sa primim moartea in toate zilele pentru Dumnezeu. Gasim la Pateric pe un cuvios care zicea: “Cand lucrez, de cate ori pogor andreaua – mai inainte de a o ridica – ma pogor cu mintea la mormant.” Tot sfantul acesta mai zicea ca: “Omul care are moartea inaintea ochilor , in tot ceasul biruie imputinarea de suflet!“

Dupa cuvantul Sfintilor Parinti, calugarul este sufletul cel cu durere intru neincetata aducere aminte de moarte. Iar Sf. Vasile cel Mare striga catre noi, zicand: “Priviti ca intr-o oglinda cele ceresti totdeauna. Calatorie este viata aceasta, calatoriti drept aceea cu placere de Dumnezeu. Nu slabiti pe cale, nu va imputinati, nu pregetati, nu va muiati. Stramta si necajita este calea, dar la rasfatat loc duce: acolo unde nu este nici scarba, nici mahnire, nici intristare, acolo unde este de-a pururea bucurie si veselie. “

Dar toata uneltirea vrajmasului, cu desertaciunile lumesti si cu naravurile trupului celui mofturos, toti impreuna fac tovarasie ca sa ne departeze de la aducerea aminte de moarte si de viata viitoare. Toti ne soptesc mereu ca si oarecand lui Adam si Eva, ca nu vom muri. Jucariile lumii de azi izgonesc din minte pomenirea mortii, dar impreuna cu ea izgonesc si frica lui Dumnezeu din inima. Mintea omului se inmulteste , iar dragostea se raceste. ” (pag. 444 – 447)

din: SFANTUL IOAN IACOB ROMANUL HOZEVITUL – HRANA DUHOVNICEASCA Ed. LUMINA DIN LUMINA, Buc. 2004

Aşadar, pe toate câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta este legea şi profeţii (Evanghelia dupa Matei, cap. 7)

12    Aşadar, pe toate câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta este legea şi profeţii  (Evanghelia dupa Matei, cap. 7)

” Dacă ne-am ţine cu toţii de dragoste, acest pământ ar fi rai. Măcar dacă ne-am ţine de ceva mai mic decât dragostea – căci dragostea este legătura desăvârşirii – măcar dacă ne-am ţine de principiul «ceea ce vă doriţi vouă, aceea să faceţi altora, iar ceea ce nu vă doriţi vouă, nu faceţi nici altora» – atunci vom vedea că pământul, chiar dacă n-ar fi un rai, totuşi ar fi mai aproape de rai. Dar când noi facem tocmai pe dos, iată unde ajungem.”  (pag. 122)

din:   SA FIM OAMENI – Viata si Cuvantul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania

…

Mai e nevoie sa spun unde-am ajuns? ….

«Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13)

” Părinte, oare puteţi să priviţi în acelaşi fel pătimirile neamului nostru, ca Sârb trăitor în sânul unui popor mult-încercat şi ca întâi-stătător al unei Biserici ce propovăduieşte răbdarea şi iertarea, chiar întoarcerea celuilalt obraz?…

Niciodată un Creştin nu trebuie să ajungă la conflictul între dragostea pentru poporul său şi hotărârea de a se ţine de porunca lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu au fost date tocmai spre binele tuturor popoarelor – deci şi spre binele nostru. Dar, dacă omul
îşi îndreaptă toată bunăvoinţa numai spre familia sa, spre neamul său şi nu îi mai rămâne nimic pentru celelalte popoare, este o mare
nenorocire şi pentru el, şi pentru neamul căruia aparţine. Cu adevărat, Creştinismul este credinţa dragostei. În Sfânta Scriptură se zice
că Dumnezeu este şi Adevărul, şi Dreptatea, dar şi Dragostea. Însuşi Domnul Hristos cere de la noi: «Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blesteamă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără, şi vă gonesc pre voi. Ca să fiţi fii Tatălui vostru celui din Ceruri; că pre soarele său îl răsare preste cei răi, şi preste cei buni; şi plouă preste cei drepţi, şi preste cei nedrepţi.» /Matei 5, 44-45/ Iată ce înseamnă această dragoste, chiar faţă de vrăjmaşi. Nu sentimentalisme! Dragostea faţă de vrăjmaşi este să gândeşti că acela nu ştie ce face şi că, din pricina răutăţilor pe care le săvârşeşte, cea mai mare pagubă şi-o face luişi şi poporului său. E ca şi cum s’ar arunca într-o prăpastie şi, dacă nu se pocăieşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, dacă nu-şi schimbă felul de viaţă, va ispăşi în veşnicie. Veşnicia nu are sfârşit. Acest simţământ, ca şi tristeţea pe care o încerci în faţa fiecărui om care-şi întinează chipul său şi-al poporului său, dorirea care ţi se naşte în suflet şi rugăciunea către Dumnezeu pentru ca şi el să se pocăiască cu adevărat şi să se îndrepte, iată ce înseamnă dragostea faţă de vrăjmaşi. Care va să zică, de la noi se cere să fim răbdători şi să iertăm, dar, se-nţelege, nu cu o detaşare fără de minte. Hristos ne trimite «ca oile în mijlocul lupilor» şi cere de la noi: «fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.» /Matei 10, 16/ Într’un alt loc zice: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» /Ioan 15,13/
Când, în acele vremuri îndepărtate, s’a ajuns la o neînţelegere, să zic aşa, între Sfinţii Chiril şi Metodie şi nişte oameni, cineva le-a
spus: «Voi aveţi porunca: Să nu ucizi!, însă purtaţi război împotriva noastră!» Atunci ei i-au răspuns: «Cine credeţi voi că face mai mult:
cel care împlineşte o poruncă, sau cel care împlineşte două porunci ale stăpânului său?» «Păi, acela care împlineşte două porunci.» Atunci
sfinţii i-au zis: «Este adevărat că Dumnezeu a zis: Să nu ucizi!, dar Hristos a zis şi aceasta, că nu este dragoste mai mare ca atunci când
cineva îşi dă viaţa pentru aproapele său; iar cei care se duc în apărarea vieţii şi neatârnării celor apropiaţi îşi pun viaţa lor în primejdie.» Şi, cu adevărat, nu este dragoste mai mare decât atunci când cineva sufletul său şi-l pune pentru prietenii săi. ” (pag.125 -126) din  SA FIM OAMENI – Viata si Cuvantul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania

off topic :

Acest Sfant Patriarh mai spunea:

” Ca patriarh al Serbiei, întâietatea între egali şi orice întâietate înaintea oamenilor le înţelegem ca întâietate în slujire, în jertfă şi pe Cruce. Nu sânt cuvintele noastre, ci ale lui Hristos, care zice: «Cine vrea să fie între voi primul, să fie slugă tuturor.» Jertfa e temelia unităţii atât în viaţa de obşte a Bisericii, cât şi a poporului, precum şi-n alte aspecte ale vieţii sociale, iar Crucea este singura biruinţă veşnică a omului.

Pe cand nu era inca patriarh, el lamurea astfel: Cu cat mai mare este treapta pe care te afli in Biserica, cu atat mai mult trebuie sa slujesti. Numai stapanii lumesti conduc – dar in Biserica se slujeste.

Să nu uităm că Dumnezeu zideşte adevărata mărire şi vrednicie pe împăciuire şi jertfirea de sine pentru celălalt. Aceasta este învăţătura lui Hristos, a mucenicilor şi noilor mucenici! “

Destainuirea gandurilor

” Zis-a iarasi un batran: “Precum sarpele daca iese din gaura sa indata fuge, asa si gandurile cele rele descoperindu-se, indata pier. Si iarasi precum viermele strica si mananca lemnul asa si gandurile cele rele strica si mananca inima omului. Caci cel ce isi descopera si isi arata gandurile sale, indata se tamaduieste. Iar cel ce isi acopera si isi tainuieste gandurile sale, acela are mandrie. Ca de nu vrei sa sa destainuiesti cele ascunse ale inimii si nu te incredintezi nimanui, aceasta inseamna ca nu ai smerenie. Ca smerenia toate bunatatile le are. Toti sfintii se socoteau si se aveau pe sine ca cei mai gresiti si mai pacatosi decat toti oamenii.
Iar de va chema omul din tot sufletul sau pe Dumnezeu si atunci va merge si va intreba pe cineva cerand sfat pentru gandurile sale,
Dumnezeu va raspunde prin omul acela, adica il va lumina, ca sa dea sfat bun si folositor. Ca insusi Dumnezeu cel ce a deschis gura magaritei lui Valaam, va deschide si gura acelui om pe care il vei intreba pentru folosul tau, macar de va fi pacatos omul acela.”
…
Cand vrei sa mergi ca sa-ti descoperi gandurile tale unui parinte duhovnicesc si cauti sa te folosesti, atunci se cuvine ca mai intai sa te rogi lui Dumnezeu zicand: ” Doamne, Dumnezeul meu, cele ce voiesti Tu si stii ca sunt spre folosul sufletului meu, acelea sa le pui in gura acelui parinte ca sa mi le zica mie si cuvintele lui ca din gura Ta sa le primesc si sa ma folosesc!“ Deci sa te intaresti pe sine prin aceste cuvinte, de vreme ce osteneala, tacerea si saracia cu reaua patimire aduc omului smerenia, iar smerenia iarta toate pacatele. ” (pag.432)

fragment din: SFANTUL IOAN IACOB ROMANUL – HOZEVITUL, HRANA DUHOVNICEASCA
Ed.LUMINA DIN LUMINA
Buc. 2004

Parintele Arsenie Papacioc inapoi la Dumnezeu

Apologeticum: Parintele Arsenie Papacioc, un stalp al Ortodoxiei, a trecut la viata cea vesnica. “Viata inseamna moarte continua…”

Lupta pentru Ortodoxie:

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC- UN MARE DUHOVNIC NE VA VEGHEA, DE ACUM INAINTE, DIN CERURI!

Unde se va ajunge ?

La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia)

” Atunci cand vorbeai cu Staretul, nu te lasa sa te simti mai prejos decat el, pentru ca el insusi nu se credea mai presus decat altii, ci ii vedea pe ceilalti mai presus decat el.
Adevarata smerita-cugetare este probata de necinstiri si nedreptati. Staretul a suferit multe din partea unui monah care ridica impotriva lui clevetiri neintemeiate. Dar el nu se indreptatea si nici nu se apara pe sine insusi, ci numai se ruga cu durere pentru pocainta fratelui. Iar cand a aflat ca le-a publicat intr-o carte, a spus: “Cartea aceasta este buna, iar nu cealalta.” ( Este vorba de o carte in care cineva il lauda pe Staret).
Un oarecare egumen care a citit aceste clevetiri a spus ca ele sunt pentru Staret decoratii de onoare.
Staretul scria intr-o epistola: “Fericiti sunt cei care se bucura atunci cand sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci cand sunt laudati pe dreptate pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei.” De aceea se bucura cand auzea clevetiri impotriva sa. Odata, vorbind cu un cunoscut de-al sau despre clevetiri, i-a spus: ” Sa ma defaimezi. Poti sa ma defaimezi?”
Un alt monah de la o chilie invecinata, atunci cand intalnea inchinatori, le spunea:”De ce mergeti la acest Paisie?” Si indata incepea sa-l cleveteasca pe Staret. Desi Parintele Paisie afla toate acestea, nu se mahnea si nici nu cerea explicatii, caci acestea ii placeau mai mult decat laudele. Si nu numai atat, ci ii trimitea si daruri. “ Desavarsirea smereniei sta in a primi cu bucurie invinovatirile mincinoase.” (Sf.Isaac Sirul, Cuvantul 56, pag. 283.)
Dar cu toate ca Staretul primea clevetirile fara patima, fatarnicia insa nu o suferea, ci o infiera, precum Domnul biciuia fatarnicia fariseilor cu vai-urile, pe care nu le-a spus altor pacatosi. Odata, s-a intalnit pe drum cu monahul care-l clevetea, dar cand acela s-a dus sa-i puna metanie afisand o evlavie fatarnica si numindu-l “Staretul meu cel sfant”, Parintele Paisie i-a spus: “Alta data sa fii mai sincer.”
Staretul spunea despre smerenie: Nu este de ajuns numai sa alungam gandurile de mandrie, ci sa ne si gandim la Jertfa si binefacerile lui Dumnezeu, precum si la nerecunostinta noastra. Atunci inima noastra, chiar si de granit sa fie, se va inmuia. Cand omul se cunoaste pe sine, atunci smerenia devine pentru el o stare fiereasca. Atunci Dumnezeu vine si se salasluieste in om, iar rugaciunea se rosteste de la sine.” Cunoasterea de sine duce la smerenie si “ i se face temelie si radacina si inceput a toata bunatatea.” (Sf. Isaac Sirul, cuvantul 21, pag.112)
Credea cu tarie ca “omul smerit valoreaza mai mult decat toata lumea. Este mai puternic decat toti. Pentru ca monahul sa aiba putere in rugaciune si in nevointa, trebuie sa aiba smerenie, care ascunde inlauntrul ei putere dumnezeiasca. Dar daca are mandrie, se slabanogeste si sufleteste si trupeste. Atunci cand se nevoieste cu smarenie, are putere, chiar daca nu face multa nevointa.”
Odata, vrand sa arate roadele smereniei, Staretul a spus urmatoarele: “Aveam o pisica ce se imbolnavise. Sarmana!… Voia sa vomite, dar nu putea. Vazand-o cum sufera, mi s-a facut mila de ea. Am insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic. “Bre netrebnicule, mi-am spus in sinea mea, nici macar o pisica nu poti sa ajuti.” De indata ce m-am smerit, s-a si facut bine.”
Staretul spunea ca “astazi nimeni nu mai cumpara smerenie”. Oamenii nu cunosc valoarea si puterea ei si de aceea nu se straduiesc s-o dobandeasca. Si totusi este atat de necesara, (” Daca Dumnezeu, Caruia ii sta in fire sa mantuiasca, nu l-a mantuit pe om pana ce nu s-a smerit de bunavoie, cum omul, care in mod firesc are nevoie de mantuire, se va mantui sau va mantui fara smerenie?“, Sfantul Maxim Marturisitorul, PG.90, 160C.), incat fara ea nu putem urca la cer. De aceea se si numeste “inaltatoare”. “La cer nu urca nimeni cu urcusul lumesc, ci cu coborasul duhovnicesc (cu smerenia). Cel care se smereste si ia aminte se va amntui. Monahul trebuie sa faca din smerenie o stare fireasca a sa, iar aceasta este absolut necesara mai ales pentru ultima clipa a vietii sale. “
Staretul isi dorea ca si dupa moartea sa sa-l insoteasca smerenia. Odata, inainte de adormirea sa, a spus cuiva: “Atunci cand voi muri sa ma aruncati in rapa de langa satul “Sfanta Parascheva”, ca sa ma manance cainii.” Mai demult spusese: “As vrea ca oasele mele sa se faca negre, pentru ca lumea sa spuna: ” Acesta este renumitul Paisie?” In felul acesta nu o sa ma mai cinsteasca oamenii.”
Pentru a evita manifestarile de pretuire din timpul inmormantarii sale, dar si dupa aceea, isi dorea sa moara si sa fie inmormantat in Sfantul Munte nestiut de nimeni.
Dar atunci cand a primit instiintare de la Dumnezeu ca nu aceasta este voia Lui, s-a supus cu smerenie si si-a infrant ultima sa dorinta. Singurul lucru pe care l-a cerut a fost sa nu fie chemat nimeni la inmormantarea lui. “
***
din: VIATA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL, Ieromonahul ISAAC, Ed.Evanghelismos, Buc.2005

despre SMERENIE si aici

N-o insemna si asta, sa-ti iubesti aproapele?

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel

Cap. 5

14. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov

Cap. 2

8. Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“, bine faceţi;

———————————————————–

Sa taci, atunci cand vezi ca cel de langa tine se chinuie sa auda ce spune preotul, nu inseamna oare sa-ti iubesti aproapele?
Sa taci din respect fata de acel preot, pe care tu l-ai obosit sufleste cu pacatele tale, si inca-l obosesti cu galceava ta, e oare mult prea greu pentru unii? N-ar trebui sa existe mila, dragoste, respect fata de preotul care tocmai te-a scos din fundul iadului?
Iar dragostea fata de Hristos unde e? De ce nu poti sa taci o ora, atunci cand ai venit sa sarbatoresti Invierea Lui?
Daca unii crestini au inca dinti de lapte duhovnicesti, si nu stiu ca Hristos, Dumnezeu Tatal si Duhul Sfant plus Sfintii sunt de fata la toate slujbele, macar de-ar avea bunul simt si sa taca din respect fata de cel care se chinuie, sufera ca n-aude slujba…
Nici macar n-am auzit cand a spus parintele : “Veniti de luati Lumina!!!” …
Stiu ca-i ajuta si dracii sa vorbeasca vrute si nevrute, dar, si aia se baga doar daca ii lasa omul sa se bage…

Daca vii intr-un loc unde stii ca ti se vorbeste de Dumnezeu, de ce nu asculti ce ti se spune?

Fii om al lui Dumnezeu oriunde ai fi !

Invitatie la conferinta “minunile Sfintilor Inchisorilor”

Sambata, 19 martie 2011, la ora 18.00, la Teatrul Luceafarul din Iasi va avea loc conferinta: Minunile sfintilor inchisorilor. Vor vorbi părintele Alexandru Sabău, Ciprian Voicilă, Danion Vasile, Ioan Vlăducă şi alţi invitaţi. Se împlinesc doi ani de când dintr-o raclă cu sfinte moaşte de la Aiud a izvorât mir în faţa credincioşilor, după o conferinţă care a avut loc în aceeaşi sală. Anul trecut, în aceeaşi zi, minunea s-a repetat. Nu organizam o conferinţă la care lumea să vină să vadă o minune. Minunile nu sunt pe bandă rulantă. Dar organizam o conferinţă în care se va prezenta cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, în care se va vorbi despre mulţimea de minuni care s-au întâmplat deja (un capitol este doar despre minunile făcute cu sfintele moaşte care au izvorât mir la Iaşi).